M-a scos din mine. Rapid şi brutal. Atâta tot. Nimic mai mult sub palma lui, nimic înaintea ochilor mei.
După o oră odiosă de fizică, oră în care am crezut că o să îmi dăruiesc sufletul unui demon absurd ce doarme agăţat de creionul mecanic ce desena curbe neuniforme pe foaia de matematică, după această nesuferită oră l-am întâlnit. Acum... puteţi râde, însă veţi crede că ochii lui au adus bucurie în lumea mea ce gravitează numai în jurul unor caiete şi lecţii? Poate că nu mă veţi crede... nici eu nu am crezut prima dată când am păţit asta.
Aşadar... rămăsesem la privirea lui. Era asemenea apei ce se ascunde sub pietrele imense dintr-un izvor de munte. Aţi văzut cât de clară este apa acestor izvoare? Pe atât de întunecoasă şi misterioasă este fuga lor după acele pietre. Şi zâmbetul său... Ştiţi? Mereu zâmbeşte aşa de tăcut încât nici el nu îşi dă seama că o face. Însă astăzi... zâmbea în acel moment. Pentru mine. Zâmbea cu buzele şi ochii. Zâmbea pentru că, poate, ceva frumos se închegase în viaţa sa. Să mai continui cu portretul lui? Nu ar mai avea rost. Într-un cuvânt: părea fericit! Şi asta m-a făcut şi pe mine fericită.
Am avut pentru puţinul timp care îmi este dat să fiu alături de el... am avut ocazia să povestesc multe. Nu am spus nimic. Şi mereu fac aşa. De fiecare dată mă opresc din a povesti “orice” pentru că ... aşa. Poate din cauza ochilor săi. Poate din cauta buzelor sale. Nu ştiu de ce.
Numai că... astăzi vroiam să îi povestesc ceva. Vedeţi voi, am priceput un lucru! Mâine nu există! Niciodată nu a existat! Este numai o născocire a unor minţi rebele ce caută să îşi scuze greşelile.
Este perfect dacă nu mă simt în stare să îmi asum riscuri... înseamnă că am lucruri pe care nu vreau să le pierd. Pentru că ţin atât de mult la ele.
Tot ce vrea să îţi spun este......


superba melodia...
RăspundețiȘtergere