Imi imaginez timpul ca
pe un fulg asezat temeinic in varful muntelui. Cand se simte sufocat de prea
multa iubire, se clatina.
Se clatină timpul, intr-o secunda. In aceasta miscare
, pica din varful muntelui, poate chiar din varful lumii. In caderea lui, se
sifoneaza, devine diform. Timpul nu este deloc flexibil. Asa ca ajuns pe pamant
isi scutura pamantul din urechi, isi arunca puntele incrustate pe fata,
virgulele intepenite-n par. Uitandu-se in oglinda raurilor, se spala de
regretele noastre, ale fiecaruia, de multitudinea acelor sute de intrebari pe
care am vrut sa le punem si niciodata nu am facut-o.
Dar daca timpul ar fi
de fapt nisipul din clepsidra, sau limba cea mica a unui ceas de argint? S-ar
clatina si atunci...s-ar clatina tacut si nevazut. Atunci viata noastra s-ar
clatina cu el si am atarna de un fir de praf. Se clatina timpul pe cadranul
chipului nostru, se scutura de orele si minutele arse, isi alunga singur
cearcanele de la noptile noastre nedormite.
Dar daca timpul este
viata noastra? Efemera, linistita, plina de erotism si placere carnala. S-ar
clatina intreaga noastra viata. Am zbura si noi alaturi de el. S-ar clatina si
in viata noastra, am trai un timp euforic, un timp ce isi uita propria durere,
propriile ganduri. Am trai cu un timp plin de inimi si imbratisari pe care
le-am fi dorit. Am trai alaturi de timpul nostru iubirile intregi strivite
chiar de ghearele necrutatorului nostru prieten.
Am trai o viata, un
timp, iubind.
Deci...este gresit
daca concluzia mea este ca timpul suntem noi? Timpul se clatina cu noi, in noi,
prin noi.



Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu