
M-am intrebat intr-o zi cum sa iti spun ca te iubesc… O intrebare usoara;un raspuns atat de dificil!
Intr-un final, am ajuns la concluzia ca nu poti spune te iubesc fara sa te intrebi ce ganduri are celalalt. Si prin asta se pierde puritatea cuvantului. E ca si cum, legat fiind la ochi, ai incerca sa joci sah, iar in joc ar fi chiar viata ta. Esti pregatit sa pariezi? Desi parte din voi sunteti tentati sa raspundeti “da”, va dati totusi seama ca “da-ul” vostru nu are sonoritate, nu are puritate…si nu pentru ca nu ar fi sincer, ci pentru ca il el coexista teama. Asa ca, am decis sa renunt la a-ti mai spune ce simt.
Te voi face sa vezi!
Imagineaza-ti un creion. Imagineaza-ti ca acest creion este asezat pe o foaie arsa. Apoi, aseaza foaia …pe o masa “calatorita prin timp”, ce ramane in acea pozitie de “drepti” numai datorita unor cocoloase de hartie infipte sub picioarele ei. Gandeste-te acum, ca aceasta masa este singura piesa de mobilier intr-o camera saraca. In dreapta ei, o fereastra ce da catre un lac. De jur imprejur, pereti ingalbeniti si ei de timp si batranete. Undeva in fata “imitatia de biblioteca” pe care o considerai in copilarie un colt de rai cu toate acele povesti.
Deodata,toata aceasta atmosfera este intrerupta de usa ce se deschide cu un scartait ingrozitor, un scartait ce aduce a moarte,a singuratate si tristete. Iar usor, cu pasi tematori, se aseaza pe scaunul de langa masa o batrana; atat de saracacios imbracata,cu mainile murdare,cu riduri pe fata, cu un zambet dureros. Se aseaza la masa, si incepe sa scrie.
La un moment dat, pe bucata de hartie se prelinge o lacrima. Atat de clara, atat de pura, incat ingenuncheaza timpul. Si femeia scrie,scrie necontenit. Povesteste iubirea ei. Si cu fiecare cuvant scris, cu fiecare eliberare a creionului de foaie,ceva se schimba in jurul ei. Uitandu-ne din vis pe foaie,descifram parafele vietii:
“Nu te mai pastrez intr-un cuvant vesnic de neatins,uitat pe masa vietii mele, pierdut printre randuri, ascuns dupa literele “i”, curios alergand sa sperie “ punctul” pentru ca lui insesi ii este frica de sfarsit. Privesc foaia ingalbenita de atata traire ….o privesc cu ochii metamorfozati in mare ce se ineaca in desisul padurii…si te urmaresc in zborul tau catre nisip. Apoi…privirea imi este atrasa de o pana din aripile tale demonice, desenand sunetul gandului pe fata acestei oglinzi.
Esti amintirea mea, singurul sentiment al dansului prin ploaie ce mi-a ramas!
Iti mai amintesti de mine? Ridica-te din intunericul in care ne arunca pe toti trecerea timpului. Acum zambeste care acea carte. Vezi cum praful dispare, iar odata cu el fiecare pagina se joaca sub mangaierea ta? Aseaza-te in fata oglinzii. Si aminteste-ti de mine. Imagineaza-ti ca acum eu sunt in fata ta, asa cum m-ai cunoscut, iar aceasta oglinda reprezinta cei 47 de ani trecuti pentru noi. Iti zambesc si tu imi mangai conturul fetei...”
Dragostea este singurul drum ce nu poate fi distrus de apele unui fluviu in carederea lui. Este singura stanca ramasa la fel ca la inceput. Este singura scapare ce te face sa suferi si care te hraneste prin bucurie. Este singurul lucru capabil sa transforme singuratatea incaperii tale, sa stearga praful dupa” mica ta biblioteca”, sa reinnoiasca hartia si creionul vremii.
E singurul izvor cu chip de pamant in care te poti increde.
Intr-un final, am ajuns la concluzia ca nu poti spune te iubesc fara sa te intrebi ce ganduri are celalalt. Si prin asta se pierde puritatea cuvantului. E ca si cum, legat fiind la ochi, ai incerca sa joci sah, iar in joc ar fi chiar viata ta. Esti pregatit sa pariezi? Desi parte din voi sunteti tentati sa raspundeti “da”, va dati totusi seama ca “da-ul” vostru nu are sonoritate, nu are puritate…si nu pentru ca nu ar fi sincer, ci pentru ca il el coexista teama. Asa ca, am decis sa renunt la a-ti mai spune ce simt.
Te voi face sa vezi!
Imagineaza-ti un creion. Imagineaza-ti ca acest creion este asezat pe o foaie arsa. Apoi, aseaza foaia …pe o masa “calatorita prin timp”, ce ramane in acea pozitie de “drepti” numai datorita unor cocoloase de hartie infipte sub picioarele ei. Gandeste-te acum, ca aceasta masa este singura piesa de mobilier intr-o camera saraca. In dreapta ei, o fereastra ce da catre un lac. De jur imprejur, pereti ingalbeniti si ei de timp si batranete. Undeva in fata “imitatia de biblioteca” pe care o considerai in copilarie un colt de rai cu toate acele povesti.
Deodata,toata aceasta atmosfera este intrerupta de usa ce se deschide cu un scartait ingrozitor, un scartait ce aduce a moarte,a singuratate si tristete. Iar usor, cu pasi tematori, se aseaza pe scaunul de langa masa o batrana; atat de saracacios imbracata,cu mainile murdare,cu riduri pe fata, cu un zambet dureros. Se aseaza la masa, si incepe sa scrie.
La un moment dat, pe bucata de hartie se prelinge o lacrima. Atat de clara, atat de pura, incat ingenuncheaza timpul. Si femeia scrie,scrie necontenit. Povesteste iubirea ei. Si cu fiecare cuvant scris, cu fiecare eliberare a creionului de foaie,ceva se schimba in jurul ei. Uitandu-ne din vis pe foaie,descifram parafele vietii:
“Nu te mai pastrez intr-un cuvant vesnic de neatins,uitat pe masa vietii mele, pierdut printre randuri, ascuns dupa literele “i”, curios alergand sa sperie “ punctul” pentru ca lui insesi ii este frica de sfarsit. Privesc foaia ingalbenita de atata traire ….o privesc cu ochii metamorfozati in mare ce se ineaca in desisul padurii…si te urmaresc in zborul tau catre nisip. Apoi…privirea imi este atrasa de o pana din aripile tale demonice, desenand sunetul gandului pe fata acestei oglinzi.
Esti amintirea mea, singurul sentiment al dansului prin ploaie ce mi-a ramas!
Iti mai amintesti de mine? Ridica-te din intunericul in care ne arunca pe toti trecerea timpului. Acum zambeste care acea carte. Vezi cum praful dispare, iar odata cu el fiecare pagina se joaca sub mangaierea ta? Aseaza-te in fata oglinzii. Si aminteste-ti de mine. Imagineaza-ti ca acum eu sunt in fata ta, asa cum m-ai cunoscut, iar aceasta oglinda reprezinta cei 47 de ani trecuti pentru noi. Iti zambesc si tu imi mangai conturul fetei...”
Dragostea este singurul drum ce nu poate fi distrus de apele unui fluviu in carederea lui. Este singura stanca ramasa la fel ca la inceput. Este singura scapare ce te face sa suferi si care te hraneste prin bucurie. Este singurul lucru capabil sa transforme singuratatea incaperii tale, sa stearga praful dupa” mica ta biblioteca”, sa reinnoiasca hartia si creionul vremii.
E singurul izvor cu chip de pamant in care te poti increde.
batrana e tristetea ta, iar viata ei de la inceput ar fi viata ta fara dragoste


Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu